tony

Custuliţă, custă neaţă,
voitan de sâmbinică, sâmbineaţă,
felitul Cinere,
fetelite să-i fie trinele,
de sâmbineaţă s-a goitat,
arva şi-a turnutat,
suză nouă a cârmotat,
cu flaniţa s-a zitat.

Mare zercă au licurat
două sute de beliferi,
o sută de belifori
din cei mai belifari,
numai nepoţi de ghiulari.

Şi-n păsărit de joare,
au zâmbat cu toţii la chiultunoare
şi am chiultunat în sus
până la filifus,
până ce laii s-au drugit
şi coroavele s-au prefărit.

Şi chiar felitul Cinere,
fetelite să-i fie trinele,
s-a ochelit pe-un dal,
pe-un dal Logodal,
şi noi cu toţii,
maraoţii,
cu ferinda, gorinda,
cu ferioana, goriana,
zicem mulţi ani să trăiască
Bion şi Bioana !

 

Acum cativa ani, unul dintre cei mai de seama studenti ai Universitatii noastre era si tanarul Coriolan Draganescu. Avea inteligenta vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe langa acestea, natura-l inzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibila.

Se-ntelege ca, posedand astfel de calitati, Coriolan trebuia sa ajunga in fruntea camarazilor lui. El conducea toate miscarile studentimii. De cate ori generoasa tinerime universitara, nemaiputand sta indiferenta fata de imprejurarile politice, se hotara sa-si spuna si ea cuvantul ei, Coriolan ii strangea randurile, o organiza, o imbarbata, o inflacara si o ducea – la statuia lui Mihai Viteazul. Pana aci, Coriolan era mare, era incomparabil, dar aci, la statuia eroului de la Calugareni, era prodigios. Cuvantarea lui era asa de zguduitoare, incat auzindu-l, te mirai de nepasarea eroului de bronz: cum oare nu descaleca, precum odinioara comandorul lui Don Juan, spre a face si el o demonstratie?

De cate ori auzeam pe Coriolan inflacarand tinerimea generoasa – si l-am auzit de multe ori – ma gandeam ca tanarul acesta si-a intarziat intrarea in lumea terestra cel putin cu doua-trei sute de ani. A! el trebuia sa se nasca pe timpul cand tirania sugruma popoarele, cand nu erau inca proclamate drepturile omului, cand lumea gemea cu grumajii striviti sub calcaiul despotismului. As fi vrut sa vaz pe tirani fata-n fata cu Coriolan Draganescu! Desigur, proclamarea drepturilor omului n-ar fi intarziat atata. Dar astazi? astazi cand ne bucuram de atatea libertati cand nu se mai pomeneste macar de tiranie, cand opera progresului nu mai are nici o piedica… Si cu toate astea, chiar astazi, sunt asa de dese imprejurarile in care opinia publica ar fi tulburata fara amestecul tinerimii generoase.
Spre a da o idee despre Coriolan Draganescu si despre activitatea lui de tribun al tinerimii, nu voi face fraze pompoase; ma voi margini a reproduce cateva pasaje din „Amicul Poporului“, de pe timpul cand acest tanar mergea foarte des la statuia lui Mihai… Sa vedem.
Tinerimea universitara, avand ca totdeauna in fruntea ei pe distinsul student in drept, eminentul tanar Coriolan Draganescu, a pornit din Cismigiu in corp compact, voind sa mearga la statuia lui Mihai Bravul, unde dorea sa aduca, in aceste momente de doliu pentru tara, pentru popor, pentru natiune, prinosul ei marelui erou al nationalitatii noastre.
Desi studentii inaintau in cea mai perfecta ordine, in coltul bulevardului au fost opriti de un cordon de sergenti, de agenti secreti si batausi.
In zadar, tanarul Constantin Draganescu, impreuna cu toata tinerimea, a protestat in numele drepturilor inscrise in constitutie. Mizerabilii politisti nu i-au lasat sa treaca.

Atunci bravul tanar Coriolan Draganescu a strigat:
–„Fratilor! la Mihai Bravul! dupa mine, la Mihai Bravul!“ si a voit sa inainteze.
Tinerimea entuziasta a voit sa urmeze pe bravul ei tribun. Atunci zbirii au inceput sa loveasca la dreapta si-n stanga cu ciomegele si cu tesacele…
Apoi:
„Tanarul Coriolan Draganescu, bravul student, care se afla in fruntea tinerimii universitare aseara pe bulevard a fost arestat de catre banditii politiei. El se afla tinut la secret, fara sa poata comunica nici cu parintii. Se crede ca a fost lovit grav si torturat in arest; pentru aceea, mizerabilul jude, rusinea magistraturii, al carui nume ne facem o datorie de pudoare a nu-l mai pomeni in coloanele noastre, nu permite nimanui a da ochi cu tanara victima a acestui regim de teroare!“

Si alta:
„Guvernul a-nnebunit! Mizerabilii isi fac de cap! Aseara, pe cand studentimea, adunata la statuia lui Mihai Bravul, asculta cu inima incordata, cu sufletul transportat, patrioticul si magistralul discurs al tanarului si eminentului student Coriolan Draganescu, asupra dreptului ce-l are poporul de a protesta contra guvernului banditesc, politia a dat navala asupra acelora care vor fi maine fala tarii si, lovind, zdrobind, zdrelind orbeste, si-a facut loc pana la statuia eroului de pe treapta careia vorbea oratorul.
A fost o scena de teroare de nedescris.

La vederea agentilor avinati, care voiau sa puna mana pe el, tanarul Coriolan s-a suit repede pe statuie, si-ntr-o clipa a fost in picioare pe coapsa calului, de unde a strigat: „Fie toata lumea martora la aceasta noua infamie a celui mai infam dintre regimuri!“
Dar banditii l-au apucat de picioare. Atunci bravul tanar a luat pe la spate in brate trupul lui Mihal Bravul si s-a inclestat de el cu putere. Banditii il trageau de picioare asa de tare, incat, daca tanarul nu ceda si nu lasa pe Mihai Bravul din brate, atunci ori ar fi frant trupul de bronz al eroului, ori acele fiare salbatice, i-ar fi smuls picioarele din incheieturi.

Nu! nu! acest guvern a-nnebunit!…
Acesta era Coriolan Draganescu… Si cu toata prodigioasa lui activitate de tribun politic, el nu si-a neglijat studiile decat foarte putin. A frecventat regulat cursurile la Universitate sapte-opt ani, si nu cu putina bucurie, parintii, rudele si numerosii sai amici au citit intr-o zi in „Amicul Poporului“ urmatoarea notita la ultimele informatiuni:

„Aflam cu deosebita placere ca tanarul Coriolan Draganescu, eminentul student al Universitatii noastre, si-a sustinut cu succes teza de licenta in drept tratand cu talent despre „Ordinea publica in Statul modern“. Eminentul tanar a fost viu felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne, ne facem de datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i stralucita cariera pe care desigur cu talentele sale o merita.“
Licentia in drept! tanar eminent! iresistibil orator! caracter mare! idei generoase!… Desigur, mi-am zis eu, iata un cetatean de mare viitor. Frumoasa cariera!… Il avusesem totdeauna in vedere pe eminentul tanar. Ispravile lui ca student erau asa de zgomotoase, incat mai in fiecare zi trebuia sa auz, sa citesc sau sa pomenesc de acest frumos nume, Coriolan Draganescu! Parca a fost un facut… Dupa ce am citit notita despre obtinerea licentei lui in drept, incet-incet am inceput sa uit de numele altadata atat de celebru, si era firesc lucru sa-l uit fiindca nu mai ma-mpiedicam de el la tot pasul. De mult acum il uitasem de tot. Era timpul turbure. Chestiuni politice acute; criza economica, agricola, finantiara; calcari mai mult sau mai putin grave ale pactului fundamental – toate acestea iritasera mult opinia publica. Studentimea era in fierbere si pusese de gand sa manifesteze. Ce s-o fi facut astazi la statua lui Minai Viteazul? Ia sa vedem! Am luat „Amicul Poporului“ si am citit:
„Au trecut de culmea infamiei! Sariti, cetateni! Regimul a turbat!

Fapta de azi a acestor talhari a intrecut tot ce se putea inchipui din partea unor asa lapadati de lege si de Dumnezeu!
Studentii au fost schingiuiti, zdrobiti, macelariti!
Banditii regimului au avut ordin sa traga-n carne vie si au tras!
A fost ceva si oribil si murdar!
Sangele generoasei tinerimi romane a rosit marmora alba pe care se ridica statua celui mai mare erou roman!
Sa nu creada insa banditii ca nu va veni ora pedepsei!
Ucigasii tinerimii sunt notati si nu vor scapa de raspundere macar de s-ar ascunde in gaura de sarpe.
Indeosebi, promitem nerusinatului inspector politist, canaliei ordinare, miselului fara rusine, salbaticului zbir si calau antropofag, care raspunde la dezgustatorul nume de Corolan Drag…“

 

 

Universul, 1900, 17 martie

 

¹ Bună seara! Bună seara! Ce mai faci? cum o mai duci, domnule Gutenberg? (germ.).

 

 

    În secolul nostru s-a născut şi s-a sfîrşit un – stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piardă din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploeşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la doua ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tînăra republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasu­rile patru după-amiază. Nu face nimica! mărirea şi impor­tanţa statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după rolul mai mult sau mai putin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.

    Cadrul meu e prea strîmt ca să pot închide într-însul istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc numai să contribuiesc şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; şi sunt autorizat a o face — eu am fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în cali­tate oficială. Cînd poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luîndu-i sabia din cui. M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă atunci pe lîngă mine Prezidentul Republicei. Eram de şaptesprece ani; înfăţişarea mea hotărîtă atrase pri­virile Prezidentului — mă numi subcomisar în locul zbi­rului pe care-l dezarmasem.

 

Astăzi, cînd sper că s-a prescris vina mea contra monar­hiei, am curajul s-o spun cu mîndrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica Ploeştilor. Ceasuri glorioase, n-am să vä uit! şeful meu, poliţaiul, era simpaticul şi bravul Stan Popescu, unul din cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi — volintir in Italia, volintir într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului. Cu astfel de şef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.

     De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori între cari şi Stan Popescu, aşteptînd veşti (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel ,,Mol­dova”, la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puţin complicat — iată. Jucătorii, indi­ferent de numărul lor, se aşează la o masă în colţul unui salon. Se aduce fiecăruia cîte o sticluţă de vin. Încep să bea. Cînd unul şi-a isprăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, lîngă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gîtul celei dintîia, şi aşa mai departe, pînä cînd şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă — la chilometru. Cel ce a ajuns mai întîi la chiometru a cîştigat partida — ceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporţie dreapta cu numărul de sticle ce le lipseşte lor pînă la ţintă. Se înţelege, cînd jucătorii sunt toţi de talie, se-ntîmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă. În seara aceea, Stan cîştigase cu mare avans partida-ntîia.

     Pe la unu trecute, după miezul nopţii, cînd era să se-nceeapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toţi jucătorii, uitînd de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntaţi. Tocsinul (clopot de alarmă) sunase. Cauza sfîntă a poporului îi chema pe cîmpul de onoare. Era ceasul acţiunii … Toţi por­nesc tăcuţi şi hotărîţi în grămadă. Ies pe gangul otelului şi apucă spre obor. Pîlcuri-pîlcuri vin din toate părţile; se contopesc toate grămadă; cu cît înaintează acest brav popor, cu atît numărul sporeşte.

     La 2 şi jum. despre ziuă, telegraful e în mîna repu­blicanilor; toate firele rupte şi mai ales casa confiscată.

     La 4, uşile temniţei de pe drumul Rudului se deschid pentru cîţiva republicani închişi în prevenţie.

     La 5, batabionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mîinile Prezidentului.

     La 5 şi jum., poliţia republicană este organizată; po­porul, ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii con­fiscate de la pompieri şi de la ipistaţi, cu puşti de vînat, cu pistoale şi reteveie.

     La 6, în Piaţa Unirii plină de popor — tocmai pe locul unde se ridică astăzi mîndră statua Libertăţii (cetăţenilor ploeşteni, Naţiunea recunoscătoare!) — Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cîrnaţi, citeşte actul solemn al în­temeierii Republicii.

     La 7, se desfundă în toate răspîntiile boloboace, în sunetele marşului eroic de la ’48.

     La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

     Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrîne republice. Grătarele sfîrîie aruncînd în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe care se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele odată deschise nu se mai închid. Boloboacele goale se rosto­golesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe care le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avînt! ce entuziasm! … A! sunt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele si cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Llbertate şi — te pupă! O!

     Eram la Lipănescu-n grădină de vreo cîteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creştea mereu, cînd o onoare nencihipuită veni să-l ridice la paroxisin. Prezidentul — el, în persoană! — urmat de un adjutant, veni să viziteze pe­trecerea noastră populară şi să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise cîteva cuvinte. Era încîntat de pur­tarea bravilor săi ploeşteni, cari au ştiut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie! Oalele toate de pămînt, căciulile-n sus şi ,,Ura! Vivat Republica!“ Prezidentul a plecat, luînd cu dînsul pe Stan Popescu, poliţaiul… încet-încet, cu ultimii cîrnaţi, cu ul­timele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir… Pro­babil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

     Mi-adusei aminte că am părinţi, cari m-aşteptau, şi mă dusei degrab acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacţionar; era departe de a-nţelege im­portanţa politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraş şi tremura de grija mea văzînd că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă — că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de rîs în mahala, că vreau să grăbesc poate, sfîrşitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămîn acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătîndu-i arma, că am o funcţiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu ştiu, şi mi-a încuiat ghetele şi pălăria în scrin. O săptămînă m-a ţinut astfel captiv, pînă s-a potolit primejdia. Atît mai bine! Cînd eu plîn­geam acasă de ciudă soarta ruşinoasă a săbiii mele, ce se-ntîmpla în inima Republicei?

     Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucureşti-Ploeşti, atunci încă-n construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos — un batalion complet de vînători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pă­mîntul sacru, începură vînătoarea după republicani. Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe cînd Reac­ţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vînătorii arestară mai bine de şease sute de copii ai poporului. Puşcăria şi patru hanuri , pre­făcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească. Era o femeie fără multă învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Re­acţiunea cu sabia la brîu!

     Reacţiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipta, la vreo doua poşti departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Cînd i-au strigat călăreţii din goană ,,Stai!“ el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar cînd l-au întrebat ,,Ce făceai aici?“, el a răspuns scurt ,,Mă plimbam”. Şi fiindcă este indiferent, cînd te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi niciodată înainte! iată deviza Re­acţiunii.

     Dar poliţaiul ?… Ce făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria po­liţiei. De două zile nu dormise … Partida La chilometru … apoi alergăturile cu poporul … pe urmă festivitatea de dimineaţă la Lipănescu … entuziasmul … Se simţea zdro­bit, şi era atît de plăcută răcoarea în cancelarie . O dulce aromeală  foarte naturală după atîtea emoţiuni, după atîta triumf îi apăsa cu putere brava cerbicie. Omul îşi încrucişă mîinile pe biroul său, îşi aşeză bine capul şi, gîndind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

     Pe dînsul îl căutau mai întîi după Prezident — a cărui urmă o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii — şi l-au şi găsit. Maiorul Gorjan, dînd uşa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Poliţaiul horcăia cu capul pe masă. Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cîrpiţi.

     —  Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul.   

     —  Boborul ! răspunde foarte răguşit republicanul.

     Aşa s-a sfîrşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a sfîşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!  

 

 

Mă întorc înspre mare şi vorbesc cu Ovidiu,
Versurile căruia au lungimea ţărmului românesc
Şi cadenţa înfundată a valurilor aşteptînd să se spargă gheaţa.

Poete, care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,
Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române
Pescăruşii te-au ales în prezidiul doinelor noastre
Pe care le-ai transcris în latineşte şi le-ai trimis pe vînt la Roma,
Săpate în piatră să aştepte pe columnă prizonierii daci!
Tu eşti primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce,
Primul care te-ai încrezut copilăreşte în puterea de pierzanie a versului
Şi-n ajutorul străinătăţii.
Împăratul mai degrabă ţi-ar fi trimis specialişti la Tomis să-ţi schimbe clima,
Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura iţelor sale.
Nimeni nu e mai potrivit să stea pe ţărmul Pontului Euxin
Şi să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet
Şi-a zis el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem?
Şi-au căzut sorţii pe tine, Ovidiu.
Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseşi popular
Şi erai pe toate buzele ca un dres dulce amar şi asta te-a pierdut.
Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe,
Avînd astfel şi un efect curativ prescris de doctor.
Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă cînd îl făceau
să rîgîie …
Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseseră medicii, ca să salveze
imperiul.
Chiar zicea: “De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,
Mai puneţi-l la treabă, mai îmboldiţi-l, să fie trist şi pontic, iar m-am balonat,
înghit aer”.
- Lumea nu ştie de ce l-aţi relegat, îndrăznea vreun senator, timid.
- Lăsaţi să se înţeleagă c-ar fi adus pagube imperiului, zîmbea cinic împăratul.
- Morale sau materiale? nu auzea bine înaltul slujbaş.
- Ei de ce mă pui în dilemă? Şi de unele şi de altele, amestecate, să zicem
pagube amestecate,
Ovidiu a adus imense pagube materiale şi morale latinităţii, indignînd cetăţenii.
Parcă totuşi morale ar fi mai potrivit – se răzgîndea peste o clipă – doar suntem
imperiu, nu ne scumpim la cheltuiala unui poet,
Dar suntem dîrji la morală: aşadar ne-a corupt tineretul.
A doua zi însă Augustus revenea şovăind:
Dealtfel nu daţi nici un fel de explicaţii nimănui momentan,
Pînă nu găsim ceva mai plauzibil. Şi ca să schimbe vorba: Ce mai face Horaţiu?
- A început şi acesta s-o cam ia razna ştiţi, nu mai scrie ode,
A trecut pur şi simplu la epode, scrie acum doar epode, niste bîiguieli sinistre.
Ce ne facem cu Horaţiu, o să devină şi acesta un caz cu epodele lui?
- Mai lăsaţi-l, mai lăsaţi-l, să vedem cum se desfăşoară, poate are talent.
Pîna la urmă pe toate o să le plătească Mecena şi-a lui casă,
O să-i trimitem un Centurion cu nota de plată.
Cît priveşte pe Ovidiu, să mai stea la Tomis şi să nu-l atingeţi c-o floare.
Ne mai gîndim, mai medităm, mai consultăm augurii, să nu luăm măsuri pripite
mai ales cu un poet.
Au trecut două mii de ani şi împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai
gîndeşte.
Dealtfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinţei,
A fost ceva trecător, ceva de conjunctură, ai răbdare,
Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjunctură.
Mă întorc către mare şi vorbesc cu Ovidiu,
Poetul pe care pămîntul meu îl simte în nervuri şi în liniile norocului,
Cînd îşi duce palma Dobrogei la tîmple.

Ţi-am rămas dator o stare de spirit
Mai elevată şi asta din cauza ta.
Nu ca aş voi să-ţi reproşez ceva, dimpotrivă,
Ia-o drept compliment, adus frumuseţii tale
Care – s-o spun pe şleau – prosteşte.
Nu, nu pe purtator, ce te uiţi aşa la mine?
Pe spectator , pe mine în cazul tău, ori al meu,
Ah, logica şi poeţii de azi!
Sunt spectatorul dezlănţuirii tale de forţe astrale,
Planeta nedescoperită,
Şi dintr-o dată am dat eu peste ea,
Eu care bănuiam că trebuie să mai existe ceva
În acest spaţiu infinit,
Dar totul s-a întîmplat pe neaşteptate,
Şi iată-mă spectatorul frumuseţii, buimac -
Şi oricît mă scrutam – ideile nicăieri!
Tocmai cînd voiam să fac şi eu pe firoscosul …
Şi aşa ţi-am rămas dator o stare de spirit
Mai elevată, culmea e că nici acum n-o găsesc.
Unde am pus-o? Unde mi-o fi capul, Doamne?

Îmi vine să vorbesc o limbă străină,
De pildă limba florilor,
Pe care le am cules azi singur.
De fapt nici eu nu înţeleg ce spun,
Totul îmi vine pe buze de-a gata,
Ca vorbele cu sensuri uitate
Dintr-un descîntec ciudat, auzit de la o babă …

Vreau să-mi fac o descîntotecă mare de dragoste …
Dă-mi şi tu o mînă de ajutor,
Pune placa, pune-ţi buzele,
Pielea feţii, coada ochilor la lucru,
Părul, dă-i drumul pe spate,
Fă aşa ca şi cînd ai mătura cu el totul,
Inclusiv pe mine,
Prăfuitul – nu vezi ce sentimental sunt?
Asta ca să faci vînt,
Foarte trebuincios în vrăji,
Joacă, fă-te frumoasă,
Fă ce ştii – n-o să te învăţ eu.

Sunt într-o stare
Că am trecut în partea cealaltă,
Mai inspirat decît trebuia,
Nu ştiu dacă înţelegi,
Şi totul cîntă în jur,
Tu eşti o vrăjitoare, eu zgripţuroiul
Cel călare pe-o coadă de mătură
Şi darnic în declaraţiile de dragoste.

 

 

În treacăt, prin mulţimea bulevardului, m-am simţit ieri atins de o fiinţă misterioasă, pe care mereu năzuiam s-o cunosc şi pe care o recunoscui dintr-o dată, deşi n-o văzusem nicicînd. Nutrea neîndoielnic pentru mine o dorinţă asemănătoare, fiindcă, trecînd, îmi făcu semn cu ochiul, lucru plin de înţeles de care mă grăbii să ascult. O urmai cu grijă şi curînd coborîi în urmă-i într-o locuinţă subpămînteană, orbitoare, unde strălucea un lux de care nici una din locuinţele cele mai simandicoase ale Parisului n-ar putea să dea o pildă apropiată. Mi se păru ciudat că am putut trece de atîtea ori pe lîngă această minunată vizuină fără să-i ghicesc intrarea. Domnea o atmosferă delicioasă, deşi ameţitoare, făcîndu-te să uiţi aproape într-o clipă toate grozăviile plictisitoare ale vieţii; aici sorbeai o beatitudine întunecată, asemenea celei ce vor fi simţit-o mîncătorii de lotus cînd, coborînd din corăbii într-o insulă vrăjită luminată de lucorile unei veşnice după-amieze, simţiră născîndu-se în ei, la zvonul toropitor al melodioaselor cascade, dorinţa de a nu-şi mai vedea niciodată penaţii, soţiile, copiii şi de-a nu se mai încumeta niciodată pe înaltele talazuri.
Erau aici stranii chipuri de bărbaţi şi femei hărăzite cu o frumuseţe fatală, părîndu-mi-se să le fi văzut cîndva în epoci şi ţări peste putinţă să mi le aduc limpede aminte şi care îmi inspirau mai degrabă o simţire frăţească decît teama ce naşte în chip obişnuit din înfăţişarea necunoscutului. Dacă aş încerca să definesc în vreun fel ciudata expresie a privirii lor, aş spune că n-am văzut în veci ochi strălucind mai puternic de groaza plictisului şi de dorinţa fără sfîrşit de-a simţi că trăieşti.
Aşezîndu-ne, gazda şi cu mine eram de pe-acum vechi şi adevăraţi prieteni. Mîncarăm, băurăm peste măsură din toate soiurile de vinuri extraordinare şi lucru nu mai puţin extraordinar, mi se părea că, după cîteva ceasuri bune, nu eram mai beat decît dînsul. În acest timp, jocul, această plăcere supraomenească, întrerupsese la intervale diferite desele noastre libaţii şi trebuie să spun că îmi jucasem sufletul şi îl pierdusem, în două partide una după alta, cu o nepăsare şi uşurinţă pline de vitejie. Sufletul e ceva atît de inpalpabil, de cele mai multe ori atît de lipsit de trebuinţă şi uneori atît de stînjenitor, încît la această pierdere încercai mai puţină emoţie decît dacă mi-aş fi pierdut, într-o plimbare, cartea de vizită.
Fumarăm îndelung cîteva ţigări al căror gust şi parfum fără pereche dădeau sufletului nostalgia unei ţări şi a unei fericiri necunoscute şi îmbătat de toate aceste delicii, îndrăznii, într-o pornire de familiaritate ce nu păru să-i displacă, punînd stăpînire pe o cupă plină ochi, să strig: ,,În sănătatea dumneavoastră veşnică, ţap bătrîn!”
Vorbirăm de asemenea despre univers, despre zămislirea şi nimicirea lui viitoare, despre marea idee a veacului, adică despre progres şi perfectibilitate şi în general, despre toate formele îngîmfării omeneşti. Pe tema aceasta, Înălţimea sa nu mai contenea cu glumele uşuratice şi de nerespins, şi se exprima cu o suavitate a dicţiunii şi o linişte în caraghioslîcuri pe care nu le-am găsit la nici unul din cei mai vestiţi vorbitori ai lumii. Îmi explica absurditatea diferitelor filozofii care puseseră pînă acum stăpînire pe mintea omului, şi găsi chiar vrednic să-mi împărtăşească unele principii fundamentale ale căror beneficii şi proprietate nu-mi convine să le împart cu oricine ar fi. Nu se plînse deloc de proasta faimă de care se bucura în toate părţile lumii, mă încredinţă că ea însăşi era persoana cea mai interesată de nimicirea superstiţiei, şi îmi mărturisi că nu i-a fost teamă, în ce-i priveşte puterea, decît o singură dată, în ziua cînd ascultase un predicator, mai subtil decît confraţii săi, strigînd de la amvon: ,,Dragii mei fraţi, niciodată să nu uitaţi, cînd veţi auzi lăudîndu-se progresul luminilor , că cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă încredinţeze că nu există!”
Pomenirea acestui celebru orator ne duse fireşte la subiectul adademiilor şi ciudatul conviv îmi spuse că, în multe cazuri, nu dispreţuia să inspire pana, cuvîntul şi conştiinţa pedagogilor şi că aproape întotdeauna lua parte în persoană, deşi nevăzută, la toate şedinţele academice.
Încurajat de atîta bunătate, îi cerui noutăţi despre Dumnezeu şi dacă l-a văzut de curînd. Cu o nepăsare nuanţată de oarecare tristeţe, îmi răspunse:
,,Ne salutăm cînd ne întîlnim, însă ca doi bătrîni gentilomi, a căror politeţe înnăscută n-ar putea stinge cu desăvîrşire amintirea vechilor duşmănii”.
E îndoielnic că înălţimea-sa a acordat vreodată o audienţă atît de lungă unui simplu muritor şi mă temeam să nu întrec măsura. În sfîrşit, cum zorii plini de fiori înnălbeau geamunile, celebrul personaj, cîntat de atîţi poeţi şi slujit de atîţi filozofi care trudesc întru slava lui fără să ştie, îmi zise: “Vreau să-mi păstraţi o amintire plăcută şi voi dovedi că Eu, despre care se vorbeşte atît de rău, sunt uneori un drac bun, ca să folosesc una din zicerile voastre de rînd. Spre a cumpăni pierderea desăvîrşită a sufletului dumneavoastră, vă dau miza cu care aţi fi cîştigat dacă soarta v-ar fi fost prielnică, adică posibilitatea să vă uşuraţi şi să vă învingeţi, în decursul întregii vieîi, bizara suferinţă a plictiselii, izvorul tuturor bolilor şi tuturor mizerabilelor voastre progrese. Niciodată nu veţi avea o dorinţă, fără ca eu să nu vă ajut la îndeplinirea ei; veţi domni peste vulgarii dumneavoastră semeni; veţi fi înconjurat de măguliri şi chiar de adoraţii; banii, aurul, diamantele, palatele feerice vor veni să vă caute şi vă vor ruga să le îngăduiţi, fără nici o străduinţă de-a le cîştiga; veţi schimba patria şi ţinutul ori de cîte ori o să vă poruncească fantezia; vă veţi îmbăta de voluptăţi, fără oboseală, în ţări încîntătoare unde e veşnic cald şi unde femeile au un parfum la fel de plăcut ca florile! et caetera, et caetera…”, adăugă el ridicîndu-se şi concediindu-mă cu un zîmbet plăcut.
Dacă n-ar fi fost teama de-a mă umili înaintea unei atît de mari adunări, m-aş fi aruncat bucuros la picioarele acestui preadarnic jucător, să-i mulţumesc de nemaiauzita-i mărinimie. Dar puţin cîte puţin, după ce-l părăsii, neîncrederea fără leac îşi facu loc în pieptul meu; nu mai cutezam să cred într-o atît de uimitoare fericire, şi, culcîndu-mă, făcîndu-mi apoi rugăciunea dintr-o rămăşiţă de obişnuinţă imbecilă, repetam pe jumptate adormit:
,,Doamne! Dumnezeule, Doamne! fă ca Diavolul să se ţină de cuvînt !”

Unui domn i s-a tăiat capul, dar imediat după aceea a izbucnit o grevă şi n-au putut să-l îngroape, aşa că domnul a trebuit să trăiască mai departe fără cap şi să se descurce cum poate.
Şi-a dat imediat seama că patru din cele cinci simţuri îi dispăruseră odată cu capul. Înzestrat numai cu simnţul tactil , dar plin de bunăvoinţă, domnul s-a aşezat pe o bancă din piaţa Lavalle şi a început să pipăie frunzele copacilor una cîte una, încercînd să le deosebească şi să le dea un nume. Aşa că peste cîteva zile a fost sigur că adunase pe genunchi o frunză de eucalipt , una de platan, una de magnolia foscata şi o pietricică verde.
Cînd domnul şi-a dat seama că ultimul lucru era o piatră verde, două zile a rămas foarte nedumerit. Piatră era corect spus şi posibil, dar nu verde. Ca să verifice, şi-a închipuit că piatra e roşie şi în aceeaşi clipă a simţit un fel de repulsie profundă, o respingere a acestei mincuni flagrante că piatra e roşie, deoarece piatra era cu desăvîrşire verde, în formă de disc şi foarte dulce la pipăit.
Cînd şi-a dat seama că piatra mai era şi dulce, domnul a rămas cîtva timp de-a dreptul stupefiat. S-a hotărît atunci să fie vesel, lucru întotdeauna de preferat, căci îşi dădea seama că asemenea anumitor insecte care îşi regenerează părţile tăiate, era şi el în stare să aibă diferite simţuri. Încurajat a părăsit banca din piaţă şi a coborît pe strada Libertad pînă în Avenida de Mayo, unde după cum se ştie abundă mîncărurile cu sos din restaurantele spaniole. Luînd cunoştintă şi de acest amănunt care-i reda un nou simţ, domnul o porni la întîmplare spre răsărit sau spre apus, căci de data asta nu mai era sigur şi umblă neobosit aşteptînd dintr-o clipă într-alta să audă ceva, dat fiind că auzul era singurul simţ care-i mai lipsea.
Într-adevăr, vedea cerul palid ca în zori, îşi pipăia propriile mîini cu degete umede şi unghii care i se înfigeau în carne, simţea parcă miros de sudoare, iar în gură avea un gust de metal şi de coniac . Îi mai lipsea numai auzul şi exact atunci auzi, aşa ca o amintire, căci ceea ce auzea erau din nou cuvintele preotului din închisoare, cuvinte de alinare şi de speranţă, foarte frumoase în sine, dar din păcate vădit uzate, fiind spuse de nenumărate ori şi tocite de cît au sunat şi-au tot răs-sunat.

 

 

 

Generalul are numai optzeci de oameni şi duşmanul cinci mii. În cortul său generalul blestemă şi plînge. Pe urmă scrie o proclamaţie inspirată, pe care porumbeii mesageri o răspîndesc deasupra taberei duşmane. Două sute de infanţi trec la general. Urmează o scurtă încăierare pe care generalul o cîştigă cu uşurinţă şi două regimente trec de partea sa. După trei zile duşmanul are numai optzeci de oameni iar generalul cinci mii. Atunci generalul scrie altă proclamaţie şi şaptezeci şi nouă de oameni trec de partea sa. Rămîne numai un singur duşman, înconjurat de armata generalului care aşteaptă în linişte. Trece noaptea şi duşmanul tot n-a trecut de partea sa. În cortul său generalul blestemă şi plînge. Cînd se ivesc zorile, duşmanul scoate încet sabia din teacă şi înaintează spre cortul generalului. Intră şi se uită ţintă la el. Armata generalui se împrăştie. Răsare soarele.